Autor: Radu Paraschivescu
Mai întâi, sala. Când intri de pe trotuar în Sufrageria regală din Palatul omonim, te muţi din proza în poezia vieţii. Şi redescoperi fineţea şi congruenţa detaliilor, a motivelor, a temelor. În ciuda denumirii domestice, Sufrageria regală este o alveolă de armonie şi stil. Ochii îţi fug spre şemineurile din marmură de Ruşchiţa, coboară spre pavimentul cu marmură englezească şi belgiană, se ridică spre plafonul decorat în stil Robert Adam, se fixează asupra tablourilor lui Iser. Figurile regale au plecat din peisaj, dar ceva din spiritul lor e acolo, în pereţi şi în aerul pe care-l respiră fiecare oaspete.
Apoi, instrumentul. „Clavecinul integral”, spre a-i folosi numele întreg. O bijuterie de un verde care te trimite imediat – pofticios incurabil cum te afli – la cofetăriile Ladurée din Europa şi din lume, la pereţii lor exteriori. Mângâi instrumentul cu privirea şi te visezi în localul de perdiţie glucidică de lângă Madeleine sau poate în cel de pe Rue Bonaparte 72, dacă nu cumva în prăvălioara florentină de pe Via della Vigna Nuova. Şi constaţi că nu doar sunetele au ecou, ci şi culorile. În verdele clavecinului din Sufrageria regală se regăseşte verdele vrăjitoreştilor macarons à la menthe fraîche pe care maestrul patisier Pierre Hermé le-a adus pe lume pentru ca niciun diabetolog să nu ajungă vreodată în şomaj. Abia după această delicată revelaţie trece prin tine pumnalul unui reproş decupat din pedagogul de şcoală nouă al lui Caragiale: „Numa’ la foale ţi-e gându’, să le-ndopi”.
Pe urmă, interpretul. Alexander von Heißen e revoltător de tânăr (28 de ani) şi talentat până în vârful unghiilor. Are deja în palmares Premiul I la Concursul internaţional de interpretare Bach de la Leipzig, Premiul II la Concursul de clavecin „Musica Antiqua” de la Bruges şi o sumedenie de colaborări prestigioase. Unde mai pui că predă clavecin şi practică interpretativăla Universitatea de Muzică din Münster, precum şi clavecin şi basso continuo la Universitatea de Muzică şi Artă Interpretativă din Frankfurt. (Un vrai prodige, şi-ar şopti două macarons una alteia.) În Sufrageria regală, Alexander von Heißen nu mai e la catedră. El apare de după o cortină cu acea sfiiciune a studentului care se prezintă în faţa unui examinator-hidră: o mulţime de capete, expresii pendulând între severitate şi expectativă domoală, plus câte un telefon mobil în fiecare buzunar, dintre care două se vor auzi în timpul recitalului – ce-i drept, unul dintre tonurile de apel e de muzică clasică, fără ca asta să-l absolve pe împricinat.
În fine, opera. Aşa cum explică von Heißen înainte să atingă pentru prima dată clapele, „Variaţiunile Goldberg” reprezintă pentru arhitectura muzicii cam ce este Cubul Rubik pentru antrenamentul neuronal şi perspicacitatea în regim de viteză. Compusă dintr-o arie şi treizeci de variaţiuni, lucrarea lui Bach e una dintre scurtăturile spre virtuozitate ale oricărui artist care ştie că, dincolo de portativ şi de note, mai e ceva. Ceva indicibil şi greu de atins, cu deschidere spre taină şi revelaţie. „Variaţiunile Goldberg” apar în 1741 şi îşi primesc numele de la Johann Gottlieb Goldberg, clavecinistul contelui Hermann Karl von Keyserlinck. Bach însuşi pesemne că le-ar fi dat alt nume, însă ierarhia decide cam peste tot, iar un conte este deasupra unui Thomaskantor, oricât ar fi acesta de înzestrat. „Variaţiunile” au şi o poveste – apocrifă, probabil. Iar povestea spune că, răvăşit de insomnii repetate, contele Hermann von Keyserlinck îi cere lui Bach un leac sub forma unei creaţii soporifice sau măcar alinătoare.
Iar Bach compune „Variaţiunile” şi imaginează, odată cu ele, un labirint de tonuri, o suprapunere de planuri şi o perdea de sunete care te proiectează pe fundaluri diverse şi fără legătură între ele. Uneori clavecinul pare să te cheme la o slujbă desfăşurată în zone siderale, unde nu ai acces fără mijlocirea muzicii. Alteori te simţi într-o catedrală gotică, în care bolţile se înfioară sub apăsarea tandru-metalică (da, e posibil) a sunetelor. În fine, la anumite pasaje te trezeşti într-o sală de bal, tu şi întreg alaiul de la curte, faţă în faţă cu o parteneră care se schimbă, în foşnet de rochii somptuoase şi sub ochiul leneş al unui rege care ştie că poate obţine orice de la oricine. E atât de intens vălmăşagul de impresii şi proiecţii, încât nu ştii când te întorci în ipostaza ta de spectator, după traseul oniric al unei ore şi jumătate de muzică înaltă, profundă, încărcată de sensuri.
În idila lui cu clavecinul, Alexander von Heißen mai reuşeşte un artificiu în contul publicului: îi suspendă respiraţia pe porţiuni lungi, în care plămânii par să intre în grevă. Poate tocmai din cauza asta, spre sfârşit o tuse irumpe clocotitor din fundul sălii, semănând destul de bine cu ciocnirea a doi stabilopozi. Însă cu sau fără tuse, cu sau fără tonul de apel al telefonului lăsat să sune, Festivalul de muzică veche se deschide spectaculos şi oferă, în miezul oraşului, miezul unui mister.