Autor: Radu Paraschivescu
Dacă n-ar fi decât Bernini şi Caravaggio, tot ai simţi emoţie la auzul sau la vederea cuvântului „baroc”. Iar până să asculţi muzică barocă la Festivalul de muzică veche, nu trebuie decât să te uiţi pe harta Europei şi să constaţi câte comori a produs această splendidă contagiune: Palazzo Barberini şi Karlskirche, Palatul Schwarzenberg şi San Pietro, Biserica Saint-Sulpice şi Abaţia din Melk, pe unde poate că trece şi astăzi umbra lui Adso, protejatul fraged şi mereu uimit al lui Guglielmo di Baskerville. Asta pentru cine vrea un ecou din Eco. Pentru ceilalţi, barocul rămâne o arteră esenţială a artei, indiferent dacă-i admiri zestrea în Franţa sau în Mexic, în Filipine sau în Germania. Barocul din muzică e la rândul lui prilej de surpriză, de plăcere, iar uneori de extaz. Iar când propui muzică barocă sub genericul „Affetti”, care acoperă de altfel tot Festivalul, arunci o momeală cu succes garantat în apele niciodată aceleaşi ale publicului. Fiindcă afectele nu ne-au fost, poate, niciodată sondate şi testate mai adânc ca în ultimii ani, când ne ducem zilele prin pandemii, dezrădăcinări şi războaie. Prin cutremure la propriu şi la figurat.
„A fi afectat” înseamnă în exprimarea curentă fie a suferi de ceva, fie a te comporta preţios. Nimic din sensurile dicţionarului nu se regăseşte, din fericire, în Sala Auditorium a Palatului Regal, unde publicul e chemat la „Soli & Tutti”, un program conceput de Mira Glodeanu şi ansamblul Sempre. Micul paradox al denumirii nu face decât să stârnească şi mai multă curiozitate, mai ales după ce am aflat de la John Donne că „no man is an island”, iar de la existenţialişti că, oricâtă lume ar viermui în jurul tău, tot singur eşti în clipele decisive. Ageamiii din a căror stirpe cu francheţe mă revendic probabil că nu ar deosebi vioara de vioară barocă şi violoncelul baroc de violone. Până la urmă însă, important e felul în care pătrunde muzica în plămada ta intimă, furtuna sau calmul pe care ţi le seamănă în suflet. Liniştea sau răvăşirea. Mira Glodeanu şi Sempre pun pe fruntea publicului când comprese, când cununi de spini, fiindcă, deşi cantabilă şi elegantă, muzica lor îţi scormoneşte în măruntaie. Sempre şi conducătoarea sa muzicală nu te ridică de pe scaun (în fond, suntem în baroc, oricât ar scrie unii „ba rock”), dar te ajută să te faci una cu el şi să simţi că nu-ţi ajung două urechi.
Graţia muzicii e una, forţa ei, cu totul alta. La comanda ansamblului Sempre, Mira Glodeanu a oferit un amestec de prospeţime, discreţie şi bucurie a trăirii pe care-l observi de obicei la artiştii dăruiţi. Faptul că violonista ţine cursuri de măiestrie în Franţa şi este profesor invitat al Universităţii din Salamanca e doar urmarea firească a împătimirii şi a unui har pedagogic pe care-l constaţi inclusiv în timpul concertului. Iar din primul rând al publicului, ai o iluzie optică în care se prea poate să se afle explicaţia pasiunii pentru muzică: pe fruntea Mirei Glodeanu apar uneori nişte riduri care seamănă binişor cu un portativ. Ceea ce vorbeşte despre o cheltuire de o intensitate care înalţă muzica şi, odată cu ea, asistenţa. A nu se crede că restul ansamblului e la alt nivel. Dimpotrivă, întreaga prestaţie smulge aplauze după fiecare număr – ba o dată le declanşează şi când nu trebuie, făcând ca pe fruntea Mirei Glodeanu să reapară portativul ridurilor, de data asta însoţit de o dojană mută şi surâzătoare, precum şi de un subtil circumflex al sprîncenelor. Şi fiindcă am ajuns aici, ar fi o impoliteţe să nu-i amintesc şi pe ceilalţi participanţi la reuşită: Melinda Béres, Raluca Enea, Tamara Dica, Grigore Lazăr, Zsombor Lázár şi István Csata. Tuturor, mulţumiri şi complimente.
Dansantă sau elegiacă, săltăreaţă sau emanând melancolie, muzica din secolul XVIII de la „Soli & Tutti” răspândeşte o stare de bine, chiar dacă pentru neofiţi numele de pe afiş nu spun cât le-ar spune connaisseur-ilor. Mărturisesc că am ascultat cu nesaţ, deşi singura cunoscută într-un relief baroc altminteri străin pentru mine fost Jean-Philippe Rameau. Iar dacă ar trebui să alcătuiesc un top de concert (demersul e în general la fel de stupid ca somaţia de-a spune care e cartea preferată sau filmul favorit), dintr-un afiş pe care au stat împreună Jean-Marie Leclair, Antoine Forqueray, Charles Avison sau François Francoeur, l-aş alege pe Pietro Antonio Locatelli. Nu fiindcă ultima impresie contează, ci pentru căldura sprintenă pe care am simţit-o reverberându-mi în trup şi în suflet de la prima la cea din urmă notă. La ieşirea din Sala Auditorium am obţinut şi o măruntă confirmare, după întâlnirea cu doi prieteni melomani, pe ale căror chipuri se citea aceeaşi bucurie ca pe al meu. „Tot Italia noastră”, mi-a spus unul dintre ei. Le-am făcut cu ochiul ambilor şi le-am răspuns în două silabe cât o declaraţie de iubire veşnică: „Sempre”