Înapoi pe drumul candorii

Autor: Radu Paraschivescu

Când auzi „Beauté barbare”, te întrebi ce poate căuta un asemenea oximoron în muzica barocă. Sau îţi laşi mintea să zburde spre alte spaţii în care barbarii se înfăţişează la un moment dat ochiului. Amprenta barbarului e atât de apăsată în literatură, încât constaţi, cu un mic moment de stupoare, că un titlu ca „Aşteptându-i pe barbari” e revendicat de trei autori: sud-africanul J. M. Coetzee, grecul Constantin Kavafis (în traducerea lui Aurel Rău) şi românul Eugen Uricariu. (Spre a nu mai pomeni de „Barbarii” piemontezului Alessandro Baricco.) Iar când, odată instalat în Sala Radio, auzi la început câteva acorduri de cimpoi, n-ai cum să-ţi dai seama ce urmează: imnul scoţian „Flower of Scotland” sau o versiune nouă din „Mull of Kintyre”, piesa lui Paul McCartney tradusă inept în anii nouăzeci prin „Măgăruşul din Kintyre”, fiindcă până la urmă, cu un strop de imaginaţie şi incultură, promontoriul şi catârul sunt totuna.

Când aude pentru prima dată un cimpoi, irlandezul Jonathan Swift emite o cugetare fals milostivă, cu un ricoşeu sardonic spre scoţieni: „La greu să nu-i pui omului cimpoiu-n mână”. Însă cimpoiul de la Sala Radio asigură doar deschiderea. După el vine restul cortegiului de instrumente, fiecare dintre ele în mâinile unui mic Mago Merlino. Cimpoiul e mânuit de un ins înalt şi uscăţiv, cărunt şi pletos, cu figura încinsă vremelnic de câte-un surâs ştiutor şi cu silueta unui rocker care a ţinut cura potrivită. Insul este François Lazarevich (la a doua vizită în România), iar ceilalţi compun ansamblul Les Musiciens de Saint Julien (rimă interioară). Lazarevich şi ai lui preferă să vorbească prin instrumente – abia spre sfârşit rockerul convertit găseşte de cuviinţă să spună două-trei fraze. Şi e foarte bine că-i aşa. Într-un spectacol de muzică, vorbitul adună bombăneli, nu elogii.

Înapoi la „Beauté barbare”, acum. Adică la o hartă muzicală plasată pe portativul Sileziei începutului de secol XXVIII şi concepută de Georg Philipp Telemann, compozitorul care-i fusese preferat iniţial unui anume Johann Sebastian Bach pentru postul de organist al Thomaskirche din Leipzig. Telemann cutreieră prin Silezia şi adună muzică de peste tot, la fel cum strângeam noi muşeţel pe câmpurile copilăriei. Cimpoiul şi tonbakul, flautul traversier şi ţambalul, vioara şi flautul dau o gamă de ajutor în conturarea unui program care combină piesele cu autori anonimi cu bijuteriile compuse de Telemann. Iar harta se schimbă, fiindcă Silezia se retrage ba în favoarea Ucrainei, ba a Moraviei, ba chiar a eternei şi fascinantei… hai că ştiţi. Ai impresia unei forme continuate de iluzionism pe note. Şi a unui permanent balans între vesel şi elegiac, între euforia dansantă şi contemplarea melancolică. François Lazarevich, capul bandei, schimbă cu graţie instrumentele şi îşi conduce oamenii cu economie de gesturi, când nu se retrage şi nu se aşază pe un scaun două-trei minute. La ţambal, Iurie Morar pare un IT-ist care s-a suit în alt tren, dar care, la o adică, ar putea cânta şi la o scoabă sau un inel de prins perdele. Violoncelista Hélène Richaud îşi abandonează din când în când instrumentul şi lasă să coboare peste sală catifeaua unei voci care tulbură şi încălzeşte. Josef Zak şi Sophie Iwamura sculptează stări de graţie din viori, pe când Pierre Rigopoulos trece de la donbak la davul şi produce la un moment dat un solo pe care nu l-ai fi bănuit cu putinţă. Peste toţi şi în faţa lor, François Lazarevich înclină din cap după fiecare probă de entuziasm din sală şi surâde ca un David Ginola mai tânăr cu treizeci de kilograme.

Sunt şaptesprezece ani de când Les Musiciens de Saint Julien explorează relieful şi candoarea altor locuri şi timpuri, conferind barocului un soi de echivalent a ceea ce i-au dăruit italienii în pictură şi sculptură. „Beauté barbare” este, în felul ăsta, promisiunea onorată a deschiderii unui sipet plin de comori. Drumul prin trecut nu e doar o vizită nostalgică a locurilor încărcate de mitologia amintirilor, ci şi un fel de-a aduce împreună lucruri şi stări pe care le percepem de obicei separat. Sunt în concertul muzicienilor din Saint Julian pasaje în care simţi cum, improbabil, Vltava se suprapune Vistulei, prin note în care desluşeşti acorduri din Smetana. În altele, treci parcă de la o hârjoană în livadă la un cântec de leagăn şi de la petrecerea câmpenească la solemnitatea momentelor decisive. Totul cu o naturaleţe care cucereşte şi împacă. Inclusiv cele două bisuri (des encores, cum le spune Lazarevich), dintre care unul e o piesă românească, iar celălalt un freamăt sârbesc în ritmul frulei şi în cinstea originilor mărturisite de muzician.