Sala Radio e plină ochi pe 5 decembrie, în ultima zi a Festivalului de muzică veche. Nici nu s-ar putea să fie altfel, câtă vreme cel care urmează să apară pe scenă e un nume imens al muzicii. Jordi Savall la Sala Radio e totuna cu Bruce Springsteen în Piaţa Constituţiei sau Real Madrid pe Stadionul Valentin Stănescu din Giuleşti. Cum sala e ticsită, nu pot să plec de la locul meu şi să caut altceva. Şi nu că locul n-ar fi bun – e foarte bun. Numai că spaniolul din stânga mea tuşeşte suspect. Românul din dreapta mea, la fel. (În paranteză fie spus, se tuşeşte agasant de mult în sală, şi nu doar în momentele de pauză.) Mi se redeşteaptă un pui de circumspecţie din vremea a ceea ce dacopaţii liberi numeau „Dictatura sanitară”. Dacă vecinii mei au citit din poeziile lui Covidiu? Uf! Ce uşor ţi se trezesc monştrii adormiţi din trecutul recent şi cât de lungă le e umbra printre amintiri.
Înainte ca Jordi Savall şi ansamblul Hespèrion să-şi facă apariţia, cu acea întârziere care transformă vorbele lui Ludovic XVIII – „Punctualitatea este politeţea regilor” – într-un enunţ vetust şi fără acoperire, Laurenţiu Constantin, directorul Festivalului, şi José-Antonio Hernández Pérez Solórzano, ambasadorul Spaniei la Bucureşti, spun câteva cuvinte. Primul aminteşte de deviza voit paradoxală a Festivalului – „Descoperă noutatea muzicii vechi” – şi face departajări între nuanţele traductologice ale acestui tip de creaţie: „muzica veche” de la noi este „early music” la englezi şi „musique ancienne” la francezi, ceea ce, desigur, nu e riguros sinonimic. Excelenţa Sa îi face o minilaudatio lui Jordi Savall şi elogiază felul în care muzica lui şi a ansamblului Hespèrion străbate paralelele şi meridianele planetei, readucând la viaţă un tip de muzică vechi deja de secole. Ambasadorul nu uită să adauge că ziua de 5 decembrie marchează sfârşitul de mandat al Spaniei la preşedinţia Uniunii Europene.
De aici încolo, cuvintele se retrag frumuşel în primul rând al sălii şi scena e eliberată pentru Jordi Savall şi escorta lui. Fizionomic, Savall ar putea trece pe rând drept pictor baroc, director de editură, amorez tomnatic, magnat din filmele cu Zorro, chef în căutare de reţete noi sau selecţioner al unei naţionale campioane. Cei patru muzicieni din Hespèrion XXI (ansamblu înfiinţat când secolul era XX) îl urmează pe scenă şi se pregătesc să încheie Festivalul cu un foraj în adâncurile muzicii iberice şi nu numai. Spectacolul se cheamă „Folias & Canarios” şi e, într-adevăr, o nebunie. „Folia” este numele unui dans de origine populară şi care apare în Peninsula Iberică spre sfârşitul Evului Mediu. Dansul se naşte în Portugalia şi îşi datorează numele unui tip de exaltare a dansatorilor care, în funcţie de cum o priveşti, poate trăda tulburări de altă natură. „Folia” e cântată şi în Italia, iar unul dintre compozitorii care-i interiorizează esenţa este nimeni altul decât Frescobaldi.
Virtuozitatea lui Jordi Savall şi a cvartetului Hespèrion XXI nu mai trebuie remarcată, fiindcă registrul excelenţei este registrul lor dintotdeauna, pretutindeni unde cântă şi explorează. Sigur, cronologia e uneori destrămată – de exemplu, în cazul pieselor cu acompaniament de castaniete, instrumente care apar mult după compunerea pieselor respective şi care nu aveau cum să figureze în planurile iniţiale. Dar sărbătorescul din fiecare cântec, indiferent de metrică, ritm şi sonoritate, te ia în primire de la prima la ultima notă. Dacă-ţi laşi mintea să zburde asociativ, îţi spui că desluşeşti uneori crâmpeie din „Imnul regal” sau că te trezeşti aruncat în plină petrecere câmpenească, unde solemnitatea pierde lupta cu exuberanţa. Profanului – din sală sau cuplat la înregistrări pe YouTube – nume ca Diego Ortiz, Gaspar Sanz, Francisco Correa de Arauxo sau Antonio Valente nu-i spun mare lucru. Însă magia lui Savall şi a ansamblului constă, printre altele, şi în uşurinţa cu care ni-i readuce la lumină. Ne face din ei contemporani şi ni-i „citeşte” fără să fim obligaţi să avem un „bagaj” obligatoriu pentru o bună înţelegere.
Din sală, acelaşi profan constată că Jordi Savall cântă pe rând la două instrumente dintre care unul este mai mic decât celălalt. Cineva avizat îi va spune, topindu-i ignoranţa, că e vorba de două instrumente „istorice”: o viola da gamba sopran şi o viola da gamba bas cu şase corzi. Tot Savall asigură şi conducerea muzicală a acestui spectacol cu adevărat de gală în care Xavier Díaz-Latorre cântă la chitară (şi o face divin), Andrew Lawrence-King la harpă barocă spaniolă, Xavier Puertas la violone şi David Mayoral la percuţii. Spre sfârşit, din harpa lui Lawrence-King scapă ceva pe jos, fără ca asta să tulbure în vreun fel curgerea cântecului sau chipul instrumentistului.
O ultimă observaţie. (Nu, nu mi-a venit să tuşesc, chill.) În multe cazuri, triumful unui performer se manifestă în registrul euforiei şi chiar al ostentaţiei, spre a se culege cât mai multe ovaţii şi bisuri din public. Ce-i drept, Jordi Savall şi Hespèrion XXI oferă trei bisuri şi doar aşa domolesc uraganul de aplauze. Numai că, spre deosebire de alţi artişti, ei preferă discreţia deplină şi o economie de gesturi aproape înrudită cu sfioşenia. Or, să ajungi la o asemenea înălţime şi să rămâi totuşi la un asemenea nivel al modestiei denotă pur şi simplu nobleţe interioară.